Cartea explorează relația dintre Biserica Ortodoxă Română (BOR) și politica antisemită, aşa cum a fost gîndită și aplicată, în perioada 1940–1944, de Statul Național Legionar și Ion Antonescu. Cartea își adjudecă, astfel, rolul inaugural într-o istoriografie îndelung așteptată. Ea continuă demersul început de Mirel Bănică în Biserica Ortodoxă Română, stat și societate în anii ’30, (Editura Polirom, 2007), ce analizează relația dintre Biserică și Mișcarea Legionară din interbelic, atingînd către final și doar orientativ perioada Statului Național Legionar. Dacă în viața biologică părinții nu ți-i poți alege, cu viața intelectuală lucrurile par să stea cumva diferit. Așa fiind, Ion Popa nu-și situează cercetarea în continuarea lui Mirel Bănică, ci pe linia lui Jovan Byford, care inițial într-un studiu (2004), apoi într-o carte a analizat parcursul Episcopului Nikolai Velimirovici, în memoria publică din Serbia, de la „trădător“ la „sfînt“.
Istorie și memorie
A constata unicitatea într-un domeniu înseamnă prea puțin fără o lectură atentă a conținutului. Cele 9 capitole enumerate la cuprins arată că volumul se desfășoară pe două planuri: faptele care definesc rolul BOR în Holocaust și modul în care au fost acestea receptate de către BOR după 1945. Cu alte cuvinte, Ion Popa explorează interferențele dintre BOR și politica antisemită a Statului român din perspectiva istoriei și a memoriei. În mod secundar, autorul ne prezintă și relația dintre BOR și comunitatea evreiască din România după 1945, dovedind că plămădirea memoriei nu este opera exclusivă a istoriografiei ecleziastice, ci a comunității evreiești în virtutea unei anumite linii impuse de regimul comunist.
Citește mai mult aici: https://www.observatorcultural.ro/articol/o-istorie-asteptata-bor-in-timpul-holocaustului/